(2016.)
… teatrul mobilizează doar câteva, prea puţine segmente ale societăţii. Oricât am încerca să o îndulcim, aceasta este starea de fapt.
AP: Bună, Gáló. Mai întâi îţi mulţumesc că ai acceptat invitaţia mea la o discuţie. Iniţial, ideea a fost ca eu să scriu singură un articol, ceva despre TESZT, la care am colaborat în acest an, un eseu despre cum este festivalul de fapt, de ce a fost creat şi pentru cine, ce este greu sau bine? Dar nu pot face asta singură. Aşa că te-am adus pe tine, aşa-numitul coordinator artistic, ca să spunem ceva împreună. Însă nu în stilul “a-fost-foarte-greu-dar-cumva-am-reuşit”, şi nu ţipând unul la celălalt cum am făcut pe drumul de la Piaţa Jászai Mari până la Blaha Lujza, despre problemele şi dificultăţile cu care ne întâlnim în acest festival. Dar poate cumva putem găsi o cale de mijloc, partea bună a lucrurilor, ca atunci când stai în faţa Sf. Petru – de ce va fi sau nu va fi la anul o ediţie de TESZT.
GZ: Sunt mai mult decât bucuros să mă aflu aici, mulţumesc de invitaţie, chiar dacă cred că va fi foarte dificil să fiu personal şi inteligibil în acelaşi timp, dar ştiu că este important să părăsim zona care ne este familiară, căci în principal asta ţine de lipsa de artificialitate a festivalului TESZT. Timp de 8 zile de festival am putut să vedem cât de bogate şi colorate sunt diferitele abordări, cât de important este să ne asumăm aspectul personal, chiar dacă este greu sau nu reuşim.
AP: Ai pomenit autenticitatea TESZT-ului, sunt de acord, poate că şi alţii care au experimentat TESZT ar fi de acord. Pentru noi e evident într-o oarecare măsură ce este acest “iepure mort” la care-i spunem autenticitate, acel sentiment de la festival, acel ceva special care nu este un brand inventat, o concepţie la modă. Este rezultatul a mai mulţi ani de muncă. Astfel, cum aţi putea explica ideile, credinţele, principiile ce dau formă acestui festival, mai ales ediţia din acest an?
GZ: Sigur că e greu să găsim expresii ce nu sună a clişeu sau lipsite de substanţă, aşa că cea mai bună soluţie cu “iepurele mort” în acest caz este să îl aducem la Timişoara, ca să fie cu noi opt zile la festival. Când vorbim despre TESZT, de obicei ne referim la experienţa comună, sărbătoare, întâlnire, posibilitatea unui dialog, coexistenţa diferitelor culturi şi estetici teatrale, importanţa experienţei comune. Aşa că cel mai probabil prezenţa iepurelui mort înseamnă că, în timp ce încercăm să înţelegem ceva din festival, aflăm mai multe despre noi înşine şi alţii. Nu există însă răspunsuri irevocabile, ci doar presupuneri. Ediţia din acest an oferă asta mai ales pentru că în majoritatea spectacolelor prezenţa publicului este esenţială, aşa că de fapt creăm acest festival împreună.
AP: Mă bucur că ai început deja să vorbeşti despre prezenţa publicului, am câteva exemple despre cum a fost avută în considerare această prezenţă, intenţionat sau nu, în selecţie. Să începem cu spectacolele care includ publicul direct, să zicem că lasă publicul să creeze spectacolul. Primul care îmi vine în gând este “Statul” de Alexander Manuiloff, apoi “Quintetto” al italienilor Marco Chenevier şi Smeralda Capizzi. Mai este şi “A doua oară”, spectacolul-lectură al slovenei Simona Semenič, sau cel al trupei Random Scream’s “7 promisiuni”. Pentru că aceste spectacole au permis publicului să se exprime într-un sens larg, uneori am simţit că am aflat despre ceilalţi, cu care am împărtăşit aceste experienţe, mai mult decât am fi dorit. Ai văzut toate spectacolele din program. De exemplu, ai văzut “Statul” de trei ori, în trei limbi. Ce crezi, ce ai aflat despre publicul de la TESZT? Şi ce înseamnă termenul ‘public de festival’? Cum îl putem descrie?
GZ: Este interesant din punctul de vedere al experienţelor comune din acele moment. Care este rolul sau importanţa prezenţei noastre în spectacol? Spectacolele menţionate anterior– similare la un anumit nivel –sunt complet diferite din această perspectivă. În ceea ce priveşte “Quintetto”, publicul ajută artistul să creeze spectacolul, sunt prezenţi corp şi suflet, dar libertatea lor este limitată. Creatorii spectacolului “7 promisiuni” oferă vodcă în schimbul unei promisiuni, aşa că toată lumea are ocazia de a juca, pun publicul în situaţia unde pot alege dacă participă sau nu, iar asta este valabil atât pentru momentul spectacolului, cât şi pentru viitor, pentru că vieţile celor care au făcut promisiuni se vor schimba, chiar dacă este pentru perioade scurte sau în aspect mărunte, insignifiante. Ce este important la spectacolul Simonei Semenič e că ea împărtăşeşte ceva cu publicul, ceva profund personal. Povestind altora despre boala ei, ea se vindecă pe sine însăşi în timp ce-i ascultă pe oameni cum spun povestea ei de mai multe ori. La “Statul”, publicul are libertate deplină, căci creatorul spectacolului, artistul, nu este prezent, orice se poate întâmpla, iar în acest sens spectacolul va fi diferit de fiecare dată, va fi aşa cum îl face publicul. Cele trei reprezentaţii ale spectacolului “Statul” au fost complet diferite, însă de fiecare dată au reuşit să arate altceva despre publicul care îl “joacă”. Publicul de la primul a fost format mai ales din experţii din domeniu, care au fost mult mai activi, au avut păreri, au fost critici, iar alţii se ascundeau în spate. La versiunea în engleză au fost mai mulţi studenţi, o generaţie tănâră pentru care este important să colaboreze într-un cadru organizat. La versiunea în română o femeie în vârstă a plecat din sală după câteva încercări de a o include, când I s-a cerut să returneze biletul, emoţiile au scăpat de sub control, o persoană a fost destul de agitată fiind deranjată de pasivitatea celorlalţi. Dacă ceva este cu adevărat valoros, la un moment dat va fi recepţionat pozitiv, aşa că merită să ne asumăm riscuri, însă trebuie să fim mai precauţi în legătură cu ce şi cum comunicăm.
AP: Faptul că ceva urmează să se întâmple cu publicul – să devină insider sau să urmărească activitatea teatrului – este în acelaşi timp principala provocare şi cel mai interesant aspect al festivalului . E o provocare pentru că e greu să structurezi şi să procesezi întâmplări personale, e greu să vorbeşti despre ele. Spectacolele care folosesc publicul în mod activ fac parte din categoria mai norocoasă, deoarece în aceste situaţii chiar şi reacţiile individuale mai radicale pot fi incluse în structura spectacolului, aşa că există ocazia de a iniţia un dialog despre ce se va întâmpla la spectacol. Este mai greu atunci când, doar privind, devii co-producător al spectacolului. Mă refer acum la spectacolul trupei K2 din Budapesta cu Compania SPOT, “Ce este maghiar?” din cadrul programului off. Am ascultat în întuneric poveştile improvizate şi haioase care prezintă simplu şi haios tot ce este maghiar. “Coji de ou” din Portugalia seamănă cu “Thealter” de anul trecut sau cu OPEN Festival din Budapesta. Începe dintr-un spaţiu foarte intim, un loc unde doi dansatori cu ochii acoperiţi îşi ating trupurile, un loc care se deschide la final şi lasă zeci de străini să intre pentru a termina dansul împreună. Nu în ultimul rând, spectacolul terapeutic al lui Ivo Dimchev din închidere, “I Cure”, care este radical şi sinistru dar alintă publicul până la lacrimi. Structura interioară a spectacolului pare a fi complet închisă, o reţea muzicală în care fiecare mişcare, fiecare propoziţie, fiecare fragment de pe scenă, chiar şi corpul artistului este un element complex de structură, iar în ceea ce priveşte această apropiere reuşeşte să fie atrăgătoare, primitoare deoarece persoana care se dezvăluie este fragilă şi delicată. Cred că din momentul în care ne îndreptăm atenţia spre public şi rolul său în festival, începem să descoperim de câte ori şi în câte moduri îl abandonăm singur în teatrul mai tradiţional.
GZ: Probabil că nu eşti singurul om care simte această satisfacţie. Desigur, în timp ce vorbim despre cât de importantă este prezenţa publicului, unora nu le pasă câtuşi de puţin de asta. Sunt oameni cărora le place să stea relaxaţi, să se ţină la o distanţă cât mai mare de povestea pe care o urmăresc. În acest moment am ajuns la un punct unde încercăm să accentuăm importanţa comuniunii, să creăm posibilităţi pentru a fi împreună, să contribuim cu conţinut, dar nu vedem calitatea acestei comuniuni. În timp ce pe unii îi nemulţumeşte atenţia şi importanţa pe care o are publicul, organizatorul este poate mai nemulţumit de cât de multă atenţie şi spaţiu beneficiază teatrul în sine.
AP: Ce înseamnă toate acestea la TESZT? Crezi că teatrul din Timişoara nu beneficiază de atenţia pe care o merită? Sau TESZT-ul? Dar sunt două lucruri diferite, nu-i aşa?
GZ: Nu, nu le putem separa, căci TESZT este proiectul teatrului. Mai degrabă ţine de proporţii, câtă atenţie primeşte fiecare. În acest an l-am aşteptat pe viceprimarul oraşului să vină la deschiderea oficială, însă nici nu ne-a anunţat că nu va veni. Primarul se plimba în faţa teatrului pe durata festivalului, dar nu a avut timp să intre. Experţii teatrali din Ardeal vin rar la TESZT, cu excepţia unor critici. Avem programe educaţionale la care este greu să găsim studenţi. Nu avem acces la săli potrivite pentru teatru, nu avem condiţii ideale pentru jucat. Trebuie să subliniez că nu sunt nemulţumiri reale, doar exemple despre câte elemente trebuie avute în vedere în organizare. În acest moment suntem în punctul în care trebuie să ne mutăm rapid atenţia de la un lucru la altul. Însă, desigur, puţină atenţie e mai bună decât zero atenţie.
AP: Încerci să spui că pentru versiunea ideală de TESZT lipsesc infrastructura şi resursele umane? Pentru început, teatrele din România sau doar Ardeal au o situaţie mai fericită decât cele din Ungaria. Există ocazia de a ne întâlni, de a avea discuţii profesionale despre regiune; şi eu, de exemplu, ca student la Universitatea Cluj revin ocazional la dialogul pe care îl oferă această regiune. De cealaltă parte, rămâne întrebarea: oare pot aceste forumuri să influenţeze comunitatea locală şi cum pot deveni o parte organică a vieţii oraşului. Pornind de aici, care crezi că va fi funcţia TESZT-ului în viitorul apropiat?
GZ: Sunt cel puţin cinci teatre diferite în Timişoara, aşa că putem alege fiecare ce ne place. E greu ca TESZT să se debaraseze de concepţia că este festivalul teatrului Maghiar, chiar dacă ştim că este mai degrabă festivalul oraşului. Multe spectacole invitate sunt nonverbale sau în engleză, traducem fiecare spectacol în trei limbi, aşa că teoretic nu este doar pentru un mic segment al populaţiei. Mulţi critici de teatru vin din afara ţării, sunt studenţi din Serbia, Ungaria, Germania care vin la festival, un public foarte mixt, dar tipic pentru Timişoara. Din cauza spaţiilor şi a bugetului, nu putem şi nici nu vrem să ne adresăm maselor. Aşa că încercăm să alegem spectacole mai mici, mai interesante. TESZT este capabil să joace un rol în cultura teatrală română, sârbă şi maghiară, având un rol important şi în viaţa comunităţii locale- în cei opt ani de existenţă am reuşit să prezentăm valori regionale, am văzut munca artiştilor importanţi români, sârbi, maghiari, sloveni, croaţi şi încă lărgim cercul. Privind viitorul, mă gândesc la importanţa coproducţiilor, care ne vor permite nu doar să prezentăîm, să facem unele lucruri vizibile, ci şi să creăm un mediu în care se pot concepe valori noi într-un limbaj teatral şi despre subiecte care nu există acum în regiune. Festivalul este cuantificabil la scară umană, ceea ce este bine pentru că nu are o întindere prea mare şi de aceea ne păstrăm libertatea. Nu există riscul ca cineva să îl monopolizeze în numele unei ideologii, sau să ne fure munca.
AP: E ca şi cum ai spune că TESZT poate rămâne independent datorită indiferenţei. Asta spune multe despre starea teatrului (românesc), nu? Din asta putem concluziona că libertatea artei se bazează pe idea că, indiferent ce şi cum spune despre anumite subiecte, este irelevantă pe scara largă a lucrurilor importante. E o perspectivă deprimantă, dar şi un tip de critică: teatrul mobilizează doar câteva grupuri, un segment mic din societate. Indiferent cât am încerca să o îndulcim, este adevărat. Când am început să vorbim, aveam puncte de vedere diferite însă acum am ajuns la esenţa paradoxurilor multiple, potenţial productive ale festivalului. Pentru a fi mai precişi, TESZT trebuie să aibă impact în două direcţii în acelaşi timp, pentru a fi cu adevărat eficient: zona profesională şi locuitorii oraşului-gazdă. Cred sincer că acestea două sunt la fel de importante, iar pentru funcţionarea optimă a acestui proiect, ele trebuie să crească în aceeaşi direcţie.