Noutăți 

„Să nu stăm pur și simplu în întuneric, ci să fim cu adevărat împreună”

 

– dialog cu Szymon Adamczak –
 

Cum ai devenit regizor de teatru?
 

Prefer să fiu numit „creator de teatru”, nu regizor. Regia este, de obicei, asociată cu un anumit tip de ierarhie, iar eu nu aș îndrăzni să pretind că știu totul. Lucrând atât pe scena independentă a artelor performative, cât și în instituții de stat, am învățat că rolul regizorului este doar unul dintre nenumăratele roluri pe care mi le pot însuși. În ultimii ani am fost mai ales dramaturg și scriitor, ocazional producător, educator, curator și ziarist/jurnalist.
 

În practica de până acum am încercat mereu să experimentez și să caut modalități noi, surprinzătoare de a face teatru. Teatru poate însemna și un eveniment, o instalație, un text scris, o situație, o întâlnire sau altceva. Depinde de materialul ales și ce pretinde acest material de la artist. De aceea, pentru mine să fac  teatru înseamnă să gândesc într-un mod așa-zis teatral, să fiu conștient de faptul că [teatrul] mă poate surprinde în cele mai neașteptate momente și locuri.
 

Deoarece nu aveam studii în domeniul teatrului, pregătirea mea a constat în întâlnirile directe pe scenă (și în spatele ei). Am avut ocazia de a observa îndeaproape procesul de creare a unui spectacol de teatru. Am avut norocul ca la vârsta de 20 de ani să fiu co-autorul primului meu proiect în teatrul profesionist (la Teatrul Dramatic din Varșovia). Acel proiect a fost inspirat de formele variate ale limbajului agresiv pe care le-am găsit în secțiunea de comentarii la unul dintre primele clipuri virale din versiunea poloneză a YouTube-ului. Am pus aceste comentarii în opoziție cu un spectacol didactic de Bertolt Brecht, acompaniat de muzică live.
 

Simultan cu primele mele spectacole,am pus,  împreună cu prietenii mei din Poznań, bazele unei asociații numite Kolektyw1a. În spațiul nostru pentru proiecte am implementat inițiative bazate pe munca în comunitate și sprijinirea artiștilor noi. A fost un proiect creativ și colectiv, la intersecția mai multor discipline și interese. Un centru care găzduia petreceri, concerte, expoziții și spectacole de dimensiuni mici. Un fel de loc de joacă creativ.
 

Cea mai importantă experiență profesională a  fost să lucrez ca dramaturg angajat la faimosul Teatru Național Stary din Cracovia, sub directoratul artistic al lui Jan Klata (2015-2017). Din păcate, din cauza deciziilor politice, moștenirea acestui teatru legendar și a trupei este pusă acum în pericol. Însă acolo am putut să învăț de la cei mai buni artiști de teatru polonezi și să colaborăm, ceea ce cu siguranță m-a impulsionat să mă dezvolt mai mult în crearea de spectacole în stilul meu propriu.
 

Un moment important pentru dezvoltarea mea ca creator de teatru a fost colaborarea cu regizoarea Magda Szpecht. Am descoperit că amândoi suntem interesați de limitele teatrului documentar, experimentând atât cu mișcarea, cât și cu abordarea interdisciplinară. Ne place în continuare să lucrăm împreună, deși în prezent sunt mai implicat în propriile aventuri teatrale, construind unelte noi pentru proiecte viitoare. Acest lucru este deosebit de important, deoarece sunt pe punctul de a termina studiile de masterat la DAS Theatre în Amsterdam.

 

Cum ai cunoscut grupul de artiști cu care ai lucrat la „Forbidden Books”?
 

Mi s-a cerut în primăvara lui 2017 să propun o colaborare polonezo-română, cu scopul de a face o analiză amănunțită a problemei educației din Europa de Est. Ce puteam eu să ofer era să împărtășesc drumul și experiențele generației din care fac parte. Am avut norocul să colaborez cu producătoarea Zenkő Bogdán și să beneficiez de sprijinul curatorial prețios al lui Zoltán Gálovits (TESZT), al lui Miki Braniște (Temps d’Images) și al Martei Keil & Grzegorz Reske (Konfrontacje Lublin).

Echipa noastră e compusă din doi actori de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Simó Emese și Bence Molnár, și Tímea Udvari, actriță freelancer, care ni s-a alăturat în Cluj. Cred că este interesant și practic că cei trei s-au cunoscut în urmă cu câțiva ani la Facultatea de Teatru din Cluj. Cu siguranță, această legătură face ca spectacolul să fie mai intim și mai personal. 
 

Pentru universul vizual al spectacolului am colaborat cu Xénia Iringó Róth, fotograf și artist vizual din Cluj, al cărei stil este foarte ludic, destul de provocator, însă foarte feminin și intuitiv. În general, prefer să lucrez cu artiști care nu au ca principală zonă de interes teatrul. Este foarte revigorant și mă ajută să învăț cum se dezvoltă teatrul cu fiecare nou spectacol. Îmi place să fiu/mă las surprins de rezultatele invitației la colaborare.
 

Echipei i s-a alăturat de curând o muziciană talentată,  DJ Speed Crush din Varșovia. Ne-a pregătit un mix potrivit pentru „Forbidden Books”. Sper că vă va face să dansați.
 

Nu în ultimul rând, nimic nu ar fi fost posibil fără Attila Almási, coordonatorul nostru tehnic foarte dedicat, artist în a face spectacolele să funcționeze.
 

În acest moment te interesează ceva anume în teatru?
 

Eu îmi definesc stilul ca un amestec de teatru devised, personal, ficțional și care se întâmplă în timp real. Sunt interesat de teatrul care poate reflecta complexitatea vieților noastre din contemporaneitate. Vreau ca teatrul să fie o experiență generoasă și plină de satisfacții pentru toți cei implicați. Teatrul cu o amprentă personală, care este radical și revigorant de sincer. Ar trebui să fie haios și creativ ca „Rick & Morty” sau plăcut precum o compilație de melodii pe care le asculți din mai multe motive.
 

Teatrul poate concura cu greu cu jocurile, artele vizuale, petrecerile sau Internetul. Haideți să nu stăm pur și simplu în întuneric, ci să fim cu adevărat împreună la un spectacol.
 

Cum ai descrie acest spectacol cuiva nefamiliarizat cu teatrul devised, dar foarte personal?
 

„Forbidden Books” a fost creat într-un mod care face întreaga echipă responsabilă de rezultatul final. Asta înseamnă că punctul-cheie a fost comunicarea, sinceritatea față de celălalt și dorința de a învăța de la celălalt, în ciuda diferențelor existente între noi. Sigur că nu e atât de idilic precum sună. Actorii au contribuit cu material personal, în măsura în care s-au simțit confortabil. Mecanismul de a traduce experiențe proprii în limbaj teatral contribuie la prezentarea și împărtășirea poveștii cu ceilalți. Chiar dacă se întâmplă în cadrul unei comunități temporare, care se formează pentru doar o seară. Încercăm să înțelegem ce ne face pe noi așa cum suntem, știind că există posibilități și filtre infinite pe care le putem aplica – politic, social, emoțional, etc. Cred că suntem modești și pregătiți să spunem că există la fel de multe răspunsuri posibile câte  întrebări puse. Spectacolul prezintă rezultatul întâlnirilor de lucru avute în decursul rezidențelor la Timișoara și Cluj.
 

“Forbidden Books” – Cum ai ales acest titlu pentru spectacol?
 

În copilărie am învățat foarte devreme să citesc. Pur și simplu devoram cu ochii tot ce conținea litere și se afla în fața mea: de la etichetele de pe produse, fascinantele burtiere de pe ecranul televizorului, tot felul de ziare, până la cursurile de istorie ale mătușii mele. Așa am devenit un șoarece de bibliotecă. Fiind copil și adolescent, am citit multe cărți nepotrivite pentru vârsta mea din varii motive. O carte care m-a intrigat și m-a făcut atunci să roșesc a fost colecția cu 100 de cărți interzise și/sau cenzurate din cauza conținutului controversat sau din cauza politicii. Evident că mi-am dorit să le citesc imediat. Acestea au fost falsele mele cărți de revelații. Alegând pentru spectacol titlul „Forbidden Books”, am vrut să sugerez curiozitatea aceasta de tip all-you-can-eat, și să semnalizez aspectul cultural al educației. Am vrut să investighez ce ne face pe noi așa cum suntem. În afară de asta, acronimul pentru „Forbidden Books” indică evident care este corporația noastră preferată din social media.

 

Care sunt planuri tale următoare?
 

În lunile care urmează voi termina masteratul în arte performative la DAS Theatre în Amsterdam. Mă bucur mult că spectacolul „Forbidden Books”, realizat în România, marchează reorientarea mea de la poziția de dramaturg la creator, o tranziție pe care mi-am asumat-o și sprecare aș dori să îmi concentrez studiul. 
 

Consider că echipa spectacolului s-a maturizat mult în decursul procesului. Acum suntem mai mult decât curioși și nerăbdători să aflăm ce vor aduce întâlnirile cu publicul la propunerea noastră teatrală și cum se va dezvolta materialul pe viitor.

Voi pregăti în continuare un spectacol inițiat împreună cu Magda Szpecht  în Tel Aviv, cu titlul „Staging the Obvious”. Este despre ideea de „supereroi inutili”, iar fiecare artist își va folosi superputerile inutile (cum ar fi „să se transforme într-un laptop pe veci” sau „să plângă cu lacrimi acide”), își va scrie propria mitologie care va fi completată cu experiențe personale. Împărtășind ficțiuni construite împreună, ne propunem să abordăm realitatea și să testăm limitele raționalului. 
 

Crezi că spectacolul va fi receptat diferit la Cluj, Timișoara, undeva în Polonia sau în restul Europei?
 

„Forbidden Books” este construit precum un vehicul, o platformă teatrală care permite discuția nemijlocită cu publicul, astfel că eu cred că fiecare seară va fi surprinzătoare pentru noi toți. Spectacolul a fost creat pe relația Cluj-Timișoara, iar în acea perioadă eu locuiam și în Cracovia, și în Amsterdam. Cred că această dinamică a produs un cadru larg de referințe și de trimiteri. Spectacolul este construit din mai multe puzzle-uri cu scopul de a permite tuturor să le aranjeze pentru a crea compoziția și experiența dorită. Nu există un sens clar definit, ci este o încercare de a împărtăși și comunica. Deoarece noi am comunicat în engleză, fiind o echipă polonezo-maghiară, ne-am găsit la intersecția a patru limbi vorbite, având medii diferite. A trebuit să creăm un tip de teatru care să răspundă la aceste condiții, astfel că, în această mediere, văd potențialul spectacolului „Forbidden Books” de a fi puternic și sincer.
 

Membrii echipei împărtășesc aceeași vârstă, faptul că am crescut la finalul anilor 1990 și în anii 2000 în Europa Centrală și de Est, că iubim teatrul, Internetul. Pentru unii spectatori vom fi colegii lor mai tineri sau mai mari, pentru alții – nepoții sau nepoatele lor, etc. Teatrul este locul unde ne putem bucura de faptul că suntem diferiți. Sper ca spectacolul să aducă publicului din Polonia și România bucurie/mulțumire/satisfacție și eliberare. Pentru faptul că de data aceasta teatrul nu le spune spectatorilor cum să gândească sau cum să simtă. Ci le permite să fie atenți în ritmul lor. Și le permite să știe că prezența lor este observată. Asta nu e puțin. În ceea ce privește restul Europei, vom vedea. Atâta timp cât lipsa noastră de seriozitate este luată în serios, îi facem pe toți să zâmbească sau să simtă ceva,  e bine.

(Foto: Andra Salaoru)





Viața noastră, o scenă cu ștreanguri


Am fost la Sonet 66, l-am văzut, mi-a plăcut mult și-am zis să scriu despre spectacol la cald, imediat ce ajung acasă. Pe drum tot bombăneam în sinea mea: „a fost bun, mi s-a făcut pielea de găină la unele scene, brr, regia (Kokan Mladenović) și coregrafia (Andreja Kulešević)  excelente,  mesajele, pff, mesajele au dat direct în plex...".

CU SPRIJINUL

PARTENERI MEDIA

ORGANIZATOR



300077 Timișoara, România
Str. Alba Iulia nr. 2

Tel.: 0256 434 814
Fax: 0256 494 029

www.tm-t.ro
www.teszt.ro

E-mail: tesztfestival2019@gmail.com