Blog 

Viața noastră, o scenă cu ștreanguri

Am fost la Sonet 66, l-am văzut, mi-a plăcut mult și-am zis să scriu despre spectacol la cald, imediat ce ajung acasă. Pe drum tot bombăneam în sinea mea: „a fost bun, mi s-a făcut pielea de găină la unele scene, brr, regia (Kokan Mladenović) și coregrafia (Andreja Kulešević)  excelente,  mesajele, pff, mesajele au dat direct în plex...".
 

În același timp, o altă voce răutăcioasă nu-mi dădea pace: „da, a fost foarte bun spectacolul, dar parcă prea ambițios, nu a vrut să rateze nimic, toate temele mari ale omului contemporan au fost prezente: dresajul corporatiștilor, umilirea artiștilor, răstignirea lor pe zidurile artei impuse, aliniată la politica de stat, măcelul imigranților, terorismul, uniformizarea și exploatarea, ipocrizia și cinismul omului nou îndoctrinat în political correctness, moarte peste tot, poluarea, iarăși moartea, frică și stăpânirea omului de către om (homo homini lupus, iată-i deci și pe Plaut și Hobbes), iarăși moartea și niște... iubire fragilă în final..."
 

Zilele au trecut, mi s-au limpezit și mie gândurile. Vocea răutăcioasă a dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. La ce te poți aștepta de la Will și de la un sonet cu numărul 66, îmi spuneam, dacă nu la ceva despre deșertăciunea lumii, un Ecleziast în varianta renascentistă, unde, pe lângă marele nimic atotcuprinzător  sunt așezați tragic și strategic Erosul  și Thanatosul. Și dacă ajungi să îl pui pe Will în paradigme moderne, despre asta e: despre ce se întâmplă în birourile clădirilor din sticlă și oțel, despre zidurile înalte ale intoleranței, despre granițe de netrecut, despre bani și înșelăciunile criminale ale băncilor, despre industria de consum, medicamente și boli, despre impostură și frică în artă. Avem materiale pentru marea tragedie mai mult ca oricând.
 

„Shakespeare, Sonet 66", cu toată succesiunea de scene, distincte una de alta, fiecare cu simbolistica ei, într-o logică carteziană nemiloasă, cronometrate la propriu, pe lângă toate prototipurile de om, prezentate ca la un salon de inventică a tragicului contemporan, pe lângă toată ordinea voită și impusă, rămâne ce a fost mereu, o poezie de un lirism sfâșietor. Așa a fost tot spectacolul aceasta: din costume  în alb și negru, din lumină și întuneric, între tăceri inerte și dansuri îndrăcite și mecanice.
 

Kokan Mladenović i-a adus acolo pe cei ca noi, cei din multinaționale, cei care au emigrat, sau care vor și știu să fie artiști și le atât de greu, cei care ascultă și se supun, cei care lovesc și omoară, noi toți, cei care jucăm zilnic. Dar i-a adus și pe Macbeth, Richard al III-lea, Titus Andronicus, Othello, căci eram la un spectacol după Shakespeare, nu?  Sigur, la final apar și Romeo și Julieta, cu măști de gaz pe față.  De fapt, nu erau Romeo și Julieta, erau doi inși amărâți care nu se puteau săruta din cauza măștilor de gaz și au ales să moară pentru un sărut adevărat. Și nu e vorba numai de Will aici, eu am simțit tragicul măștilor și gesturilor antice ale lui Sofocle sau Euripide, ca o sevă ultrarafinată pe care marea poezie (teatrul tragic s-a născut din poezie) o are în vene, indiferent de timpuri.

 

Așadar, „Shakespeare, Sonet 66" a rămas ce a fost de la început, un sonet. Dacă Shakespeare l-a luat de la Petrarca și i-a dat dimensiunea abisului, artistul postmodern vine și îi dă dimensionalitatea multiplă ( 4D) și spectaculoasă a jocurilor video, unde arma cu care se omoară nu e automată, nu e o mitraliera, aceea le rămâne doar teroriștilor, deci nu se moare ușor, ci este ștreangul, ca să fie lungă agonia, lungă cât viața fiecăruia dintre noi, noi cei care murim încet în fiecare zi. Ștreanguri peste tot, ștreanguri și lese, care sunt tot ștreanguri. Viața noastră, o scenă cu ștreanguri.
 

După ce am părăsit sala, îmi apăreau pe retină flash-uri din mișcarea scenică, amintindu-mi de filmul lui Sydney Pollack, „Și caii se împușcă, nu-i așa?". Îmi apăreau imagini desprinse parcă din Hieronimus Bosch, Picasso sau Ghenie al nostru - absurde, diabolice, bolnave, sfârtecate. Mintea intelectualului e plină de referințe. Puteam să nu știu nimic și la fel m-aș fi simțit. Așa e la o lucrare bună, nu trebuie să știi nimic, doar să simți.
 

Vrem să punem un final fericit în toate. În tragedia antică, după ce tragicul era consumat, apărea zeul și făcea lumină. Noi, modernii, pentru care Dumnezeu a murit, punem la final cel mult o speranță umană; rar ce-i drept, dar ne-a rămas obiceiul acesta. Ei, bine, aici nu a mai fost loc. Totuși ceva tot a fost pus: oboseala, epuizarea binefăcătoare ca un somn adânc. Oboseala de a fi rău, oboseala de a lupta împotriva absurdului, oboseala exploataților și exploatatorilor laolaltă. Gulerele albe uriașe, cele care despart mintea de inimă, ca o închisoare, cele care uniformizează și stăpânesc, au fost lăsate jos. E mai mult decât nimic și atât.
 

Hai, luați cu ciocolată și trece. În UE se face încă ciocolată foarte, foarte bună. Pentru că e necesară, nu pentru altceva.  
 

„Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?"

 

Sonetul 66

Și caii se împușcă, nu-i așa?

Se împușcă și corporatiștii

după ce obosesc.

(în fiecare duminică

la salonul de inventică

a tragicului contemporan

privesc noile produse bancare

și noile modele de medicamente

și legile comunitare

și oamenii fără cap și picioare

și organele permanente

de ordine și disciplină,

mai văd ficați și inimioare,

proști auriți și guri-aspiratoare

orchestre simfonice și manele

unghiuțe roșii sau bucăți din splină,

înghesuite toate

într-un microcip împodobit frumos cu stele)

Și caii se împușcă, nu-i așa?

Se împușcă și poeții

după ce obosesc.

(Șoareci și oameni se plimbă

prin iluzii și singurătăți

se opresc la o cafea

și fac schimb între ei de dimineți.)

Și caii se împușcă, nu-i așa?

Mă vor împușca și pe mine

după ce obosesc.

Mă uit scârbită la tot, și bun rămas!

Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?

Adina Ștefănescu

(Dincolo de scena)

 


Anunț


Începând cu 1 ianuarie 2018 nu mai sunt angajat al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, mai mult, mi-am dat demisia și din poziția de coordonator artistic al festivalului TESZT.
 

Am sărbătorit cum se cuvine cea de-a 10-a aniversare a TESZT pentru că am simțit că e important să evaluăm toate edițiile precedente. Faptul că open call-ul pentru ediția 2018 a atras aproape 300 de înscriși dă măsura creșterii acestui festival ca eveniment teatral definitoriu pentru regiune, unul care atrage și o considerabilă atenție internațională.

CU SPRIJINUL

PARTENERI MEDIA

ORGANIZATOR



300077 Timișoara, România
Str. Alba Iulia nr. 2

Tel.: 0256 434 814
Fax: 0256 494 029

www.tm-t.ro
www.teszt.ro

E-mail: tesztfestival2019@gmail.com